Pagina principala AIA

Ce sunt AIA?

AIA in Romania

AIA in zona mea

Supervizori AIA

Proiectul

Monitorizarea AIA                            

Supervizorul AIA

Statut legal al AIA

Publicatii

Custozi AIA

Legaturi utile

 

   

MONITORIZAREA SPECIILOR CRITERIU

Alegerea metodei
Selectarea metodei este dependentă de mai mulţi factori, care trebuie luaţi în considerare înaintea începerii muncii pe teren:
1. Specia vizată. Nu putem aplica aceeaşi metodă pentru o pasăre cântătoare, o răpitoare sau o specie colonială.
2. Calitatea datelor, ce dorim să obţinem. Dacă avem nevoie de date aproximative, atunci putem alege o metodă mai simplă. Cu cât avem nevoie de date mai punctuale, cu atât trebuie să creştem complexitatea metodelor şi/sau efortul (timp, resurse financiare şi umane) alocat.
3.Recensământ sau monitorizare. De multe ori auzim că mai ales termenul „monitorizare” este folosit greşit. Trebuie deci să clarificăm semnificaţia termenilor „recensământ” şi „monitorizare”, ca să înţelegem diferenţa dintre ele. Recensământul are ca scop determinarea exactă sau estimarea mărimii populaţiei unei specii (sau grup de specii). Monitorizarea are ca scop urmărirea schimbărilor în mărimea populaţiei respective. Astfel recensământul este o activitate de relativ scurtă durată, cu aplicarea metodei o singură dată. Monitorizarea este o activitate de lungă durată, care implică repetarea observaţiilor. În cele mai multe cazuri este foarte greu sau chiar imposibil să determinăm cu exactitate numărul exemplarelor dintr-o populaţie. De aceea de obicei încercăm să obţinem o estimare a acesteia. Estimarea însă trebuie să fie cât mai aproape de realitate, ceea ce implică utilizarea unor metode de recensământ destul de complicate. În cazul monitorizării metodele pot fi mult mai simple, dacă sunt bine gândite. Metodele folosite pentru recensământ pot fi utilizate ulterior şi pentru monitorizare. Acestea însă de multe ori necesită mulţi specialişti disponibili, mult timp şi costuri ridicate, care îngreunează sau fac imposibilă repetarea lor pentru monitorizarea speciilor. De aceea simplificarea metodologiei de monitorizare trebuie luată în considerare. Dacă metodologia de monitorizare ne indică schimbările proporţional cu schimbările reale din populaţie, atunci poate fi aplicată. De exemplu, să presupunem că avem o populaţie de 100 de exemplare, care până în anul următor scade la 80 de exemplare (20%). Prin aplicarea metodologiei de monitorizare numărăm în primul an 40 de exemplare, iar în al doilea 31, deci avem o scădere de 22,5%. Se vede, că metoda utilizată nu reflectă mărimea reală a populaţiei, adică nu este adecvată pentru recensământ, însă a estimat bine nivelul descreşterii, deci poate fi folosită pentru monitorizare.
4. Resursele existente. La plănuirea metodei este foarte importantă şi luarea în considerare a resurselor existente: cât timp putem aloca, câte persoane pot participa, ce nivel de cunoştinţe au persoanele respective, câţi bani şi ce echipament avem disponibil etc. Dacă elaborăm o metodologie şi nu dispunem de resursele necesare, s-ar putea să rămânem fără rezultate sau să obţinem rezultate greşite.
5. Atributele terenului, unde va fi efectuat recensământul. Într-o pădure sau într-un tufăriş dens, unde înaintarea este greoaie şi necesită multă atenţie s-ar putea să avem nevoie de altă metodă, decât pe o păşune deschisă.
6. Modul de prelucrare a datelor. Trebuie să ne decidem asupra modului în care datele vor fi prelucrate în faza de plănuire a metodei. În caz contrar s-ar putea să ne trezim cu date, pe care nu putem prelucra.
7. Alţi factori importanţi pot fi: numărul speciilor vizate (dorim să obţinem date despre o singură specie sau despre mai multe specii), tipul datelor necesare (de ex. dacă dorim să obţinem informaţii şi despre habitat) etc.

Metode
Spaţiul necesar pentru prezentarea adecvată a tuturor metodelor folosite pentru recensământul şi monitorizarea păsărilor ar fi prea mare, astfel în acest ghid vă oferim numai o prezentare sumară. Este recomandat, ca alegerea speciei sau grupului de specii recensate/monitorizate respectiv a metodei folosite să fie făcută în colaborare cu coordonatorul AIA. În Anexa 1 sunt enumerate toate speciile criteriu, pe baza cărora au fost desemnate AIA. La fiecare specie este menţionată şi care metodă o propunem pentru recensarea şi monitorizarea ei, respectiv perioada ideală a anului pentru recensarea efectivelor cuibăritoare.
 
1. Distribuţia speciilor
Deşi păsările sunt cel mai bine cunoscut grup de animale din România, datele disponibile referitoare la distribuţia lor la nivel naţional sunt limitate. În cadrul programului AIA cea mai mare importanţă au speciile de criteriu (Anexa 1). Notarea acestor specii în interiorul AIA supravegheată trebuie să fie una dintre priorităţile supervizorului. Observaţia trebuie să conţină numărul exemplarelor observate, data observaţiei, locaţia cât mai exactă (preferabil coordonatele geografice măsurate cu ajutorul GPS-ului) şi eventuale semne despre statutul de cuibărit. Astfel să notăm, dacă observăm activitate teritorială (cântec, zbor nupţial, agresivitate faţă de alţi indivizi etc.), dacă găsim cuiburi, dacă vedem exemplare cu hrană sau material de cuib, dacă găsim pui proaspăt zburaţi din cuib etc. Sunt binevenite şi datele despre speciile din afara listei speciilor de criteriu.

2. Numărarea simplă a păsărilor de apă
Cea mai simplă metodă de recensământ este numărarea simplă a păsărilor dintr-o zonă. Numărarea tuturor exemplarelor este însă în majoritatea cazurilor imposibilă. O excepţie sunt stolurile păsărilor de apă migratoare pe lacuri mici sau mijlocii, respectiv pe râuri.
La numărarea păsărilor de apă trebuie să avem grijă să asigurăm o acoperire cât mai completă a luciului de apă. Rezultatele pot fi influenţate de prezenţa unui stufăriş, unde se pot ascunde multe păsări, de calitatea echipamentului optic disponibil (binoclu sau telescop) sau de observatori, care pot avea nivel de cunoştinţe diferit sau pot estima numărul exemplarelor dintr-un stol mai mare foarte diferit. Pentru a elimina aceste probleme este indicat ca observaţiile să fie efectuate de aceeaşi persoană şi numărarea păsărilor să fie cât mai exactă, deci să facem estimări numai în cazurile în care nu avem de ales (de ex. un stol mare în zbor). 
                       
3. Numărarea speciilor coloniale
La numărarea perechilor cuibăritoare din colonii mari (cormorani, stârci, pescăruşi, chire) trebuie să fim conştienţi, că din cauza aglomerării uneori nu se văd toate cuiburile. Astfel este indicat să dăm o valoare minimă a perechilor cuibăritoare şi una maximă. Dacă avem posibilitatea, să facem observaţiile dintr-un punct mai înalt, fiindcă de sus putem distinge mai uşor cuiburile sau perechile. Este de preferat să se facă numărarea cuiburilor active, nu a păsărilor prezente, deoarece pot fi mulţi indivizi necuibăritori. Dacă recensământul este repetat anual, observaţiile trebuie făcute din aceeaşi locaţie şi în aceeaşi perioadă a anului. Coloniile au în mod natural o durată de viaţă limitată, astfel că după un anumit timp se destramă sau se mută. Astfel se pot forma mai multe colonii mai mici în zonă. Identificarea acestor colonii este esenţială în monitorizarea de lungă durată a speciilor coloniale, fiindcă urmărind doar o singură colonie vom constata o scădere în numărul perechilor, ceea ce poate fi un rezultat fals. Deranjarea coloniilor poate avea efecte severe (de ex. cuiburile părăsite de chire dintr-o colonie mixtă de chire şi pescăruşi sunt adeseori jefuite de pescăruşi), de aceea observaţiile trebuie efectuate fără deranjarea păsărilor cuibăritoare!

4. Numărarea păsărilor de-a lungul unui transect
Aceasta este una dintre metodele de recensământ şi de monitorizare cele mai des aplicate. Este o metodă destul de generală, care se poate aplica în cazul multor specii (vezi Anexa 1). Metoda se bazează pe numărarea păsărilor în timp ce ne deplasăm cu o viteză constantă de-a lungul unei linii. Deoarece numărarea se face în timpul deplasării, de obicei este utilizată în habitate deschise, fără obstacole. 
Cea mai simplă variantă a acestei metode este deplasarea cu viteză constantă, nu foarte repede de-a lungul transectului şi numărarea, respectiv notarea tuturor exemplarelor văzute. Astfel obţinem informaţii despre speciile prezente, respectiv cu repetarea observaţiilor putem obţine date despre schimbările în efective. Nu obţinem însă date despre mărimea populaţiei (în mod evident sunt mai multe exemplare, decât cele observate) şi nici despre abundenţa relativă a speciilor. De exemplu, faptul că pe un transect într-o pădure am observat 30 de exemplare de mierlă (Turdus merula) şi 33 de măcăleandru (Erithacus rubecula), nu înseamnă, că măcăleandrul este prezent în acelaşi număr ca mierla. Realitatea este că am observat relativ multe mierle, multe aflate la distanţe mari, deoarece cântă mult mai puternic decât măcăleandrul, iar măcăleandrul este de 4-5 ori mai comun, decât mierla, însă a fost detectat numai la distanţe relativ mici.
Pentru a preveni această problemă, s-a elaborat o metodologie mai complicată, care implică măsurarea distanţei exemplarului observat faţă de linia transectului sau încadrarea acestuia într-o categorie de distanţă (pentru modul de măsurare a distanţei vezi Figura 1). Una dintre condiţiile de bază ale metodei este, ca toate exemplarele de pe linia transectului (sau prima categorie de distanţă) să fie detectate. O altă condiţie la fel de importantă este şi notarea păsărilor în locul (la distanţa) la care se aflau original (unde au fost văzute prima dată) şi nu locul în care au zburat între timp. Trebuie avută mare grijă la păsările din faţa observatorului, care se vor speria şi vor zbura. Acestea trebuie TOATE detectate. Neobservarea acestor exemplare duce la subestimarea efectivelor. A treia condiţie este, ca detectările să fie independente una de alta. Astfel, un stol de păsări poate fi considerat o singură detectare. Pentru ca datele obţinute să fie interpretabile trebuie să avem cel puţin 30, dar preferabil 60 de detectări cu distanţe măsurate. În cazul speciilor mai rare acest lucru necesită destul de mult timp. Folosind datele de distanţă obţinute se poate construi o funcţie matematică, care să modeleze detectabilitatea speciei, iar pe baza acesteia se poate face o estimare a efectivelor reale. Descrierea amănunţită a metodei poate fi regăsită în Buckland şi colab. (1993).

În cadrul programului AIA propunem următoarea variantă: să fie utilizate 5 categorii de distanţă: 0-10 m, 10-25 m, 25-50 m, 50-100 m şi peste 100 m. Transectul trebuie completat dimineaţa de la răsăritul soarelui până la ora 9-10, în condiţii meteorologice favorabile (vreme calmă, fără precipitaţii). Perioada anului în care trebuie efectuate ieşirile pe teren este dependentă de specia ţintă şi este prezentată la fiecare specie în Anexa 1. 

Un alt aspect foarte important este numărul transectelor completate şi poziţionarea acestora în zona studiată. Din punct de vedere statistic este mai bine să avem mai multe transecte scurte, decât puţine şi lungi. Totodată dacă transectele sunt prea scurte, pierdem mult timp cu deplasarea între ele. Trebuie găsită o cale de mijloc: lungimea transectelor poate fi aproximativ egală cu distanţa parcursă în cele 3-4 ore disponibile dimineaţa (care, dacă toate speciile sunt numărate, este de cca. 4-5 km). Este totodată recomandată parcurgerea a minim 5 transecte. La stabilirea numărului transectelor trebuie luată în considerare şi mărimea zonei studiate: dacă lucrăm pe o suprafaţă mare, în care este posibil să difere habitatele şi efectivele speciilor sunt necesare mai multe trasee, ca să avem o serie de date reprezentative pentru zona respectivă. Poziţionarea transectelor este şi ea crucială. Aceasta trebuie făcută în mod aleator sau în mod sistematic. De exemplu, decidem să completăm 8 transecte de câte 4 km. Putem să alegem punctul de începere în mod aleator apoi direcţia transectului din nou în mod aleator. Sau putem să poziţionăm punctele de începere la o distanţă de 4 km unul de celălalt. Apoi alegem în mod aleator 8 puncte. Direcţia transectelor poate fi: nord, nord-est, est, sud-est, sud, sud-vest, vest, nord-vest. Deciderea asupra numărului transectelor necesare şi poziţionarea lor adecvată necesită experienţă, astfel este indicat, ca aceste aspecte să fie decise cu ajutorul unei persoane cu experienţă în domeniu (în acest caz coordonatorul AIA).
   
5. Numărarea păsărilor din puncte de observaţie
Este o metodă similară cu cea a transectelor, una generală, care poate fi folosită în cazul multor specii (vezi Anexa 1). Metoda se bazează pe numărarea păsărilor dintr-un punct de observaţie, în care este petrecut un anumit timp. Este folosită în primul rând în habitate închise şi greu accesibile (păduri, tufărişuri, stufăriş, versanţi puternic înclinaţi etc.).
Ca şi în cazul transectelor, cea mai simplă variantă a metodei este numărarea tuturor păsărilor din mai multe puncte. Sunt însă valabile şi limitările enumerate mai sus. Şi în acest caz s-a elaborat o metodă mai complexă, cu măsurarea distanţelor, care este foarte similară cu ceea discutată la transecte. Trebuie însă avută mai mare grijă la exemplarele aflate original pe punctul de observaţie sau în apropierea acestuia. Acestea trebuie detectate ori înainte să ajungem în punct (în acest caz trebuie începută numărarea imediat după ce am ajuns la punct, având mare grijă să nu numărăm încă odată exemplarele respective, care s-au speriat şi au zburat din faţa observatorului) ori putem aştepta în punctul de observaţie, în linişte, câteva minute reîntoarcerea exemplarelor speriate. În cazul speciilor care se mişcă mai mult pe sol sau aproape de sol, ca măcăleandrul sau mierla, este indicată utilizarea primei metode, în cazul speciilor care se mişcă mai mult în coroana copacilor ca muscarii (Ficedula sp.) putem folosi a doua metodă.
În cadrul programului AIA propunem următoarea variantă: să fie utilizate 5 categorii de distanţă: 0-10 m, 10-25 m, 25-50 m, 50-100 m şi peste 100 m. Observaţiile trebuie completate dimineaţa de la răsăritul soarelui până la ora 9-10, în condiţii meteorologice favorabile (vreme calmă, fără precipitaţii). Perioada anului în care trebuie efectuate ieşirile pe teren sunt dependente de specia ţintă şi sunt prezentate la fiecare specie în Anexa 1. Pentru ca datele obţinute să fie interpretabile trebuie să avem cel puţin 30, dar preferabil 60 de detectări cu distanţe măsurate. În cazul speciilor mai rare acest lucru necesită destul de mult timp.
Numărul punctelor de observaţie trebuie să fie cel puţin 20, dar preferabil 30 sau mai multe. Numărul punctelor necesare depinde şi în acest caz de mărimea zonei vizate. Pe o suprafaţă mai mare o să avem nevoie de mai multe puncte pentru a asigura reprezentativitatea datelor. Pentru selectarea locaţiei punctelor propunem o metodă combinată: alegerea aleatoare a unui punct de începere, apoi completarea mai multor puncte la distanţe fixe unul de celălalt (propunem distanţa de 400 m între două puncte). Direcţia, în care va fi punctul următor poate fi aleasă în mod aleator sau după un model predefinit.
Un aspect foarte important în cazul acestei metode este timpul petrecut în punctul de observaţie. Petrecând prea puţin timp multe exemplare pot fi neobservate. Petrecând prea mult timp creşte şansa ca unele exemplare să se mişte şi să fie numărate de mai multe ori. La un recensământ de păsări cântătoare din pădurile din România propunem petrecerea a 8 minute în punctul de observaţie.

6. Recensământul păsărilor răpitoare
Cea mai sigură metodă pentru determinarea mărimii populaţiei răpitoarelor este căutarea cuiburilor active. Aceasta însă necesită foarte mult timp şi este posibilă numai acoperirea unor suprafeţe relativ mici.
Metoda prezentată aici este mai puţin punctuală şi nu poate fi aplicată în cazul speciilor coloniale, ca vântureii (Falco vespertinus, F. naumanni, F. tinnunculus), respectiv în cazul speciilor ca ulii (Accipiter sp.), care se mişcă mult. Un alt dezavantaj constă în dificultatea estimării proporţiei exemplarelor ne-teritoriale observate. Totuşi recomandăm această metodă, deoarece este probabil cea puţin eficientă. Trebuie alese puncte de observaţie în apropierea habitatului preferat a speciei ţintă, de unde vizibilitatea este relativ bună. De exemplu acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina) cuibăreşte în pădurile din zone montane joase, de deal şi de câmpie şi are nevoie de habitate deschise pentru căutarea hranei, astfel observaţiile pot fi făcute în apropierea pădurilor, în habitatele deschise. Observaţiile trebuie efectuate pe vreme bună, deoarece dacă vremea este înnorată, cu ploaie, ninsoare sau vânt puternic majoritatea speciilor de răpitoare se mişcă foarte puţin. Timpul petrecut în fiecare punct de observaţie este de 3 ore, iar observaţiile trebuie efectuate între orele 9-16 în martie, 9-17 în aprilie şi 9-18 în mai-iulie. Distanţa dintre două puncte de observaţie într-un habitat adecvat continuu nu trebuie să fie mai mare de 3 km în cazul speciilor de talie mai mijlocie şi de 4 km în cazul speciilor de talie mare (acvile). În timpul observaţiilor trebuie notate toate exemplarele observate, vârsta şi sexul lor, iar mişcările lor trebuie desenate pe o hartă, care poate fi folosită pentru detectarea eventualelor numărări duble din punctele de observaţie învecinate. Totodată trebuie notată şi orice activitate, care indică teritorialitatea exemplarelor observate (zbor nupţial, transportarea materialului de cuib sau hrană etc.). Dacă nu este acoperită toată suprafaţa zonei studiate, punctele de observaţie trebuie alese în mod aleator sau sistematic din totalul punctelor necesare pentru recensământ.

7. Recensământul speciilor nocturne sau altor specii cu comportament timid
Multe specii, ca buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), cresteţii (Porzana sp.), cristelul de câmp (Crex crex), prepeliţa (Coturnix coturnix), pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus), bufniţele (Strigiformes) sau caprimulgul (Caprimulgus europaeus) duc o viaţă ascunsă şi pot fi recensate numai în perioada nupţială, pe baza vocii. Aceste specii sunt preponderent nocturne sau crepusculare, astfel necesită metode de recensământ şi monitorizare speciale. Ca o metodă de bază pentru monitorizare putem utiliza metoda punctelor de observaţie (vezi punctul 4). Singura modificare este, că observaţiile trebuie făcute seara şi noaptea, cu excepţia ciuvicăi (Glaucidium passerinum), care este o specie diurnă. Totodată majoritatea speciilor sunt mai active în primele ore ale nopţii, astfel este preferabil ca observaţiile să fie efectuate în această perioadă. Timpul petrecut într-un punct de observaţie poate fi mai lung (10-15 minute). Cu această metodă însă nu putem obţine date despre efectivele cuibăritoare reale, deoarece aceste specii de obicei nu sunt atât de active, ca de exemplu păsările cântătoare. Astfel vom detecta numai o parte mică a păsărilor prezente. Ca să obţinem rezultate mai punctuale putem folosi o înregistrarea a vocii teritoriale a speciei ţintă. Aceasta însă poate deranja păsările, astfel utilizarea ei trebuie limitată la timpul necesar. Timpul necesar diferă de la o specie la alta, de exemplu, pasărea ogorului sau cristelul de câmp răspund de obicei foarte repede, astfel timpul rulării înregistrării nu trebuie să fie mai lung de 5 minute. În cazul răpitoarelor de noapte poate fi nevoie şi de 10 minute pentru răspuns. Punctualitatea poate fi crescută şi prin repetarea observaţiilor în aceeaşi perioadă de cuibărit.

Bibliografie recomandată:

Bibby C. J., Burgess N.D., Hill D.A., Mustoe S.H., 2000, Bird Census Techniques – Second Edition, Academic Press, London.
Buckland, S.T., Anderson, D.R., Burnham, K.P. and Laake, J.L., 1993. Distance Sampling: Estimating Abundance of Biological Populations. Chapman and Hall, London. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Proiect finantat de Guvernele Islandei, Principatului Liechtenstein si Norvegiei prin Mecanismul Financiar al Spatiului Economic European

Continutul acestui material nu reprezinta in mod necesar pozitia oficiala a Mecanismului Financiar SEE


Romana | English
siglaeea